Custodia comuna

Custodia comuna reprezintă o un raport juridic între părinți și copii concretizat printr-o sentința judecătorească sau printr-o tranzacția aprobată notarial prin care autoritatea părintească asupra unui copil este acordată ambilor părinți. În custodia comună ambii părinți sunt părinți custodieni și nici unul dintre părinți nu este părinte necustodian, cu alte cuvinte copilul are doi părinți custodieni. Problema custodiei minorilor se pune atât ca urmare a unui divorț în care sunt implicați minori cât și în cazul separării unor părinți necăsătoriți. Din punct de vedere practic autoritate părintească comună după divorț reprezentă în esență același lucru cu custodia comună.

Dacă în custodia unică, ambii părinți au dreptul de a avea acces la datele cu privire la educație, sănătate, și alte informații, în custodia comună legală părinții au, suplimentar, drepturi egale în deciziile cu privire la bunăstarea copilului și drepturi mult mai largi de a interacționa cu minorul. Totuși, locuința minorului este stabilită la doar unul dintre cei doi părinți, numit și părinte rezident în timp ce părintele cu care copilul nu locuiește în mod statornic, numit părinte nerezident are un drept relativ larg de legături personale cu minorul.

Aproape toate țările europene precum și statele SUA consideră custodia comună ca fiind regula în caz de divorț. În majoritatea țărilor, acest tip de aranjament prevalează față de custodia comună fiind selectat fie de părinți pe cale amiabilă, fiind fie impus de către instanțe, datorită fie concepției preferinței materne sau datorită imposibilității obiective de a pune în aplicare o locuință alternantă (condiții improprii de locuit la unul dintre părinți, părinți care locuiesc departe unul de altul, etc.)

În custodia comună fizică, găzduirea și îngrijirea copilului este împărțită conform calendarului aprobat de către judecătorie sau supus de către părinți revizuirii unui notar (cunoscut sub numele de plan parental sau program parental). În multe cazuri, termenul de vizitare nu mai este folosit în aceste circumstanțe, ci mai degrabă este rezervat sentințelor de tip custodie unică.

În unele state custodia comună fizică creează prezumția că minorii vor locui un timp relativ egal cu fiecare dintre părinți (ambii părinți sunt atunci părinți rezidenți) totuși în marea majoritate a statelor, custodia comună fizică creează doar o obligație de a-i oferi fiecăruia dintre părinți perioade semnificative de timp petrecut cu minorul pentru a-i asigura copilului un contact frecvent și continuu cu ambii părinți.

În acele situații pentru a se deosebi între cei doi părinți care sunt ambii părinți custodieni, se folosește termenul de părinte rezident și respectiv părinte nerezident). Custodia împărțită a fost legiferată în Italia din anul 2006. A fost legiferată în Suedia, Grecia și Spania din 1981, în Marea Britanie din 1991, Franța din 1993 și Germania din 1998. În California și Canada judecătorul decizia în fiecare caz în care părinții nu acceptă împărțirea custodiei în mod egal în din punct de vedere al timpului putând impune aranjamente de tip custodie comună fizică împotriva voinței unuia dintre părinți. Suedia este țara europeană cu cel mai mare procent de sentințe tip custodie fizică comună acordată (30% comparativ cu 16,9 % în Franța și mai puțin de 1% în Italia).

În România custodia comună fizică este permisă doar dacă cei doi părinți se înțeleg, noul cod civil introdus în octombrie 2011 stabilind că dacă părinții nu se înțeleg instanța va decide stabili prin sentință locuința la unul dintre părinți.

Distribuie articolele noastre:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *